London, part I

Londra, back in time, in a anti-clockwise manner.

O sa incep cu sfarsitul. Si de aici si titlul, unul dat in cel mai propriu mod cu putinta.

Gandul de a ajunge sa vizitez Turnul Londrei ma agita. Un loc de o asemenea insemnatate,
despre care auzisem atat de multe povesti. ‘Casa’ bijutariilor Coranei, temnita pentru cele mai
importante figure ce s-au ridicat impotriva regalitatii.

Primul soc l-am avut cand am vazut pretul de intrare: 18 lire. Adica mai mult ca Museul Van
Gogh. ‘Lasa’, mi-am zis, ‘sigur va merita’. La asta s-a adaugat ‘bonusul’: asa cum fac in toate
locurile importante ce le vizitez, mi-am luat un ghid audio (pe care am platit alte 4 lire). Am
fost un pic surprins ca am primit o harta a turnului, unde erau marcate cu cifre cele 4 ‘tururi’
ce se pot face in Turn. Si atat. ‘Ma descurc eu’, asta mi-a venit in gand. Erau atatia vizitatori incat nu credeam ca pot gresi. Am aflat curand ca ma inselam cumplit.

Nici unul din punctele de start ale ‘tururilor’ nu e marcat. Asa ca am intrat pe prima usa… intr-un turn din zidul de aparare (imi parea ca acesta e punctual de start ar turului 1). Dau drumul la ghid.. si supriza, vorbea despre altceva. Chestia asta a continuat pe tot traseul, nu am reusit sa le ‘suprapun’ decat la bijuteriile Coroanei. Dar am ascultat cu interes povestea. Insa informatiile erau…pentru copii. Serios, cu foarte putine exceptii, niste informatii total aiurea, cu care nu ai face decat sa iti incarci degeaba memoria; asa a fost de exemplu ‘povestea’ singurului evadat din Turn, episcopul de Canterbury ‘X’ (numele evident ca nu l-am retinut) – care a sarit pe un geam, dupa ce si-a imbatat gardienii. A facut o franghie din asternuturi.. si dus a fost. Evident, asteptat jos de prieteni. Relevant, nu? Si tot turul a fost plin de astfel de informatii foarte importante ale istoriei.

Fiind o fortareata, Turnul nu se compara cu castelele Frantei, de exemplu. Totul e simplu,
rece, dur. Impunator si impersonal.

Pana la urma, am realizat ca traseul pe care l-am urmat nu avea nici o legatura cu numerele
de pe harta. Eu am luat-o inginereste, in ordine.

Primul turn – primul soc. Ce m-a intampinat in primul turn in care am intrat?! Un… televizor.
Pe care se rula un filmulet, in care ni se explica un pic istoria Angliei, cu momentul cuceririi
normande si motivele pe care le-a avut William pentru a ridica Turnul pe actuala locatie. Un
televizor?! WTF, stiu sa citesc…. Orice alta alegere ar fi avut as fi fost incantat. Dar nu asta.
Am zis ca e o eroare, o chestie facuta sa impresioneze, asa ca am continuat. Ei bine, nu
am vazut nimic. Adica am vizitat 2 turnuri, plus zidul de aparare ce le lega. Iar in turn, nimic
semificativ (speram macar sa vad niste arme, ceva). NIMIC. Primul turn cred ca era ceva
sala de primire (sau asa ceva) – caci avea un tron (intr-un colt) si o masuta pentru rugaciune
in celalalt. Si atat. Nu o informatie, nimic. Sau cel putin eu nu am vazut. Deci nu stiu la ce
folosea acea sala…..

Dar gresesc, am vazut si arme. Dar ce spectacol de prost gust. Pe ziduri, pe toata lungimea
lor, din loc in loc sunt plasati niste arbaletieri (ca doar astia erau floarea armatei engleze, nu celebrii arcasi – apropo, nu am vazut nici macar o farama dintr-un long-bow), dar care… erau
din metal. Si nu ma refer la niste armuri, ci la niste chestii… impletite.. gen statui. Bleah. Si pentru a completa minunata imagine, in cel de-al doilea turn… era o camera de dormit (adica
era un pat si o masuta). Pe pat statea o ‘milady’, in timp ce la masuta lucre ‘slujnica’. Lasand
deoparte faptul ca nu te puteai apropia ca sa vezi ceva din obiectele afisate (si asa extreme
de putine)… spectacolul era completat de dialogul ‘spumos’ dintre cele doua:

-Cati ani ai? (o intreaba milady pe slujnica)

-Douazeci si… x (nu am retinut – nu e relavant) – vine rsapunsul promt

-Hmmm, la fel aveai si anul trecut.

Si rasete ale specatatorilor, semn ca gluma a fost deosebit de reusita. Ah, am uitat sa spun
ca tot dialogul se desfasura intr-o limba ce se dorea apropiata de engleza medievala. Penibil.

Si cu asta, gata prima parte…

Continui, un pic dezamagit de situatie…

Urmeaza alte doua turnuri, cu zidul aferent. Si televizoarele. Si statuile de metal.

Partea ‘faina’, e ca intru in sala armelor. Celor ce ati vizitat Branul, va zic doar atat: la Bran sunt arme pentru o armata, comparativ cu ce am vazut eu. Si se incerca o integrare a
noastra, a vizitatorilor, intr-o lupta pe ziduri. Pe portiunea de ziduri dintre cele doua turnuri se auzea in boxe (vizibile, nu s-au obosit sa le ascunda) sunetele unei batalii. Dar atat, sa nu va inchipuiti ca am vazut macar 2 ‘ostasi’ luptandu-se. Totul completat de televizorul de rigoare. Dar am avut si bonus, o gluma englezeasca: in incaparea cu armele se povestea isoria singurului moment cand Turnul a fost cucerit. Sa nu va inchipuiti ca de vreo armata, ci de niste tarani rasculati. Care, cucerind Turnul au furat tot ce au putut. Pentru a fi pusi cat mai bine in tema, am avut parte de urmatoarele tipuri de informatii:

1. Televizor (nu mai stiu ce arta in film, oricum mie mi s-a parut ca nu avea legatura cu restul)

2. Panouri (in care ni se explica ce s-a intamplat in fiecare zi)

3. O macheta a teatrului de lupta: mai multe ‘imagini’ realizate cu figurine ce se gasesc in magazinele de jucarii (pentru a realiza machete de cetati, cu oamenii aferenti.

4. Super gluma, ce ocupa un perete: insirand lista cu obiectele disparute atunci, ni se preciza la sfarsit: ‘daca cineva stie vreo informatie, e rugat sa ne anunte’. Foarte tare, dat fiind ca intamplarile se petrecusera pe la 1300. Asa ca dau si eu sfoara in tara: daca vreunul din voi stie ceva de obiectele pierdute atunci, e rugat sa ii anunte pe cei de la Turn.

5. Atat, deja e prea mult, nu?

Si cam atat, celalat turn fiind gol sau aproape.

Cand am iesit insa din el... supriza: COADA, deci se intampla ceva. Am stat 1-2 minute fara
sa fac un pas, apoi am hotarat: orice era, nu putea fi atat de extraordinar incat sa merita
asteptarea, asa ca am coborat pe scarile normale. Buna decizie, caci acolo nu era decat
coborarea din turn, pe niste scari extrem de inguste. Si ma grabeam, caci vazusem o alta
coada: bijuteriile Coroanei. O coada asemanatoare cu cea de la Turnul Eifel, pentru a ajunge
la lift. M-am asezat cuminte la coada. Un nenea tot venea sa ne spuna sa inaintam (era
coada cu 2 oameni in paralel, in conditiile in care era loc de cel putin 4. Dar.. nu aveai cu cine vorbi. Si daca vroiai sa te bag in fata (sau o faceai inconstient), primeai priviri urate.

Am asteptat cuminte, gandindu-ma ca odata intrat... nu va mai fi aglomeratie. Supriza, a fost.

Si iata-ma intrat. Prima camera, prima dezamagire: coada nu se imprastia, din contra,
deveneam grup compact. Adica... trebuie sa ‘go with the flow’. Dar, aveam si o cireasa pe
torn: 3 (da, trei) panouri de proiectie... cu imagini de la incoronarea Reginei. Si atat. Am zis
bleah, dar nu mi-am pierdut optimismul. A doua camera unde... nu, nu erau inca bijuterii. Si
alte 3 panouri, de data asta cu imagini ale coroanelor. Plus amanunte legate de fiecare in
parte (numar de pietre pretioase, etc). Mi-am zis ca astia sunt un pic tampiti daca continua in
modul asta. Probabil doar parerea mea, caci indivizii au continuat, cu a treia incapere, cu alte
3 ecrane, de data asta cu tot felul de poze de la incoronari. Imi venea sa ies, dar vroiam sa
vad cataroaiele de care auzisem atatea.

Am inceput sa ma linistesc un pic cand am intrat in urmatoarea incapere, unde am putut
admirea diverse obiecte (din aur sau argint suflat cu aur) ce fac parte din tezeaur si sunt
folosite la ceremonia incoronarii.

Audio-ghidul m-a anuntat ca urmeaza sala tezarurului, unde sunt adevaratele bijuterii. Cu
o informatie suplimentara (acum nu stiu daca se vroia o gluma englezeasca sau chiar erau
seriosi, crezand ca asa ceva e important), informatie pe care incerc sa o reproduc mai jos:

‘Credeti ca bijuteriile pe care le veti vedea sunt niste falsuri? Cum sa fie falsuri, de vreme ce se afla in seif, extrem de bine protejate’ (doh, ca daca erau falsuri... era de musai sa zica, eventual mentionand si unde sunt cele reale). ‘Si puteti observa usile masive ale seifului, de peste 2 tone fiecare. Si dat fiind ca nu s-a intamplat sa se fure din turn in ultimii ‘nu-stiu-cate’ sute de ani.... noi zicem ca ne facem treaba bine’ HAHAHA

Primul rictus mi-a aparut (bine, cred ca deja oricum aratam ca si cum manasem o lamaie)
atunci cand am vrut sa ma uit cum arata ‘mega’-usile de 2 tone bucata. Nu, nu aveam voie
sa stationez acolo, mi-a spus o doamna supraveghetoare. Asa ca nu am stat (dar i-am zis
cateva ‘vorbe dulci’ in gand.

Buuuun, eram in seif. Ghidul meu, prea-minunatul meu ghid (care cred ca era si un pic
retard, desi era doar o masina), m-a trimis direct la a doua vitrina (semn ca in prima chiar si
el considera ca nu e nimic de vazut. Si ce era in cea de-a doua vitrina? Orb-ul regal (daca
nu stiti cei ala, ‘gogoo’ va ajuta plus o lingurita, care (preciza ‘micul retard’) – e cel mai vechi obiect din tezaur. Oau, super tare. Mi-am soptit atunci in barba (da, nu eram barbierit de vreo 3 zile): ‘sa vedem totusi si prima vitrina’. Si m-am dus. Ei bine. Nimic. Adica nimic remarcabil, nu am retinut nimic din ce era acolo. Ah, ba da, poate niste ‘farfurii’, dar nu mai stiu ce altceva.

Pana aici, Bijou-urile Coroanei erau un fiasco total. Am continuat.

Facand inca vreo cativa pasi... in fata ochilor mi-a aparut o imagine ciudata. In prima fractiune de secunda, nu mi-am dat seama ce se intampla. Aveam in fata ochilor coroanele regale. In doua coloane regulate, oamenii incercau sa se golbeze la ele, mergand toti in coloana, cu
viteza constanta. WTF?! In urmatoarea fractiune de secuda am realizat: mergeau pe o banda
rulanta. Ma pun si eu pe banda. Nu mergea repede, am reusit la prima tura sa citesc titlurile
(adica fiecare coroana ce reprezenta). Astia sunt chiar tampiti, am dat concluzia. Partea buna
e ca te puteai uitat de cate ori vroiai. Buuuun, de la capat. Am rafacut drumul, citind cu mare
atentie panourile (de pe pereti), unde se dadeau detalii despre fiecare in parte (in principiu,
cam aceiasi informatie din filmul din cea de-a doua camera). Asa, am stiut unde sa ma uit
dupa cataroaie si dupa alte detalii. Si am refacut drumul de banda de cateva ori. Asa am
putut sa ma edific: clar, Koh-i-Noor, desi frumos, e muuuuult prea mic (insa forma sa poate fi
descrisa intr-un cuvant: perfecta). Celelate doua (Cullingan I si II) erau faine, au trecut testul.
Cullingan I e de dimensiunea unui ou de gaina (bine, nu un XXL, dar mare). Iar celalalt cred
ca un pic mai mare decat un ou de porumbel. Nu vreau sa ma gandesc cum aratau cand
erau unul singur (si nu m-am putut opri sa ma gandesc cat de retard poti fi sa tai in doua un
asemenea diamant – dar deja nu ma mai mira nimic foarte tare).

Dupa cateva drumuri, mi-am considerat curiozitatea satisfacuta, asa ca am hotarat sa merg
mai departe. Nu vreau sa ma gandesc cat de tare ‘apreciaza’ cei ce au probleme cu a focusa
un obiect.

Urmau doua vitrine, destul de mari de data asta. Prima dintre ele, cu alte obiecte folosite la
incoronare. Asta am aflat ca platourile masive nu sunt de fapt facute din aur ci din argint si
sunt apoi poleite cu aur. Aha, deci sunt chiar mai saraci decat cred. In cea de-a doua, am
observat cateva obiecte foarte interesante. Dar nu stiu ce sunt si nici ce reprezinta. Stiu doar
ca nu erau folosite in ceremonia incoronarii, ci sunt obiecte ‘uzuale’, folosite probabil de
regina cand da cate un ‘party’, ca sa se dea mare. Doua dintre ele mi-au atras atentia: o vana
(da, era cat o vana) din aur, ce e folosita pentru a pune vinul la evenimente. Ideea mi s-a
parut faina, dar si lucratura. Si era si destul de mare: incapeau 134 de sticle de vin. Cel de-a
dolea obiect.... nu stiu ce scop avea sau ce reprezenta, dar era o cladire, cu niste briz-brizuri foarte frumoase.

Buun, sa continuam. Camera urmatoare.... hmmm, inainte de intra in urmatoarea camera
trebuia sa ies din seif. Camera urmatoare... o noua coroana: coroana purtata la vizita in India,
ce nu e propriu-zis o coroana oficiala, nefind folosita in ceremonii. Minunat, sa continuam.
Dau sa intru in camera urmatoare... si ies afara. Gata, astea au fost bijuteriile Coroanei.
DEZAMAGITOR. Nu stiu exact la ce ma asteptam, poate la ceva in in filme, cu gramezi de
obiecte din aur...

O scurta incursiune in magazinul de suveniruri (dar cu nimic interesant, preturile mi s-au parut
prohibitive). Si... dau sa continui.

Dar.. o noua supriza: desi Turnul de deschis pana la 5:30, nici un tur nu mai incepe dupa ora
3. Asa ca am ratat posibilitatea de a intra in cladirea centrala. Si cum categoric nu va mai
exista o data viitoare..

Dar am stat de vorba cu corbii. :) Legenda spune ca daca vor pleca corbii din Turn, acesta
se va darama si odata cu el va disparea si regatul. Asa ca au grija de ‘micuti’ ca de ochii din
cap. Corbii, niste pasari foarte inteligente (cele mai inteligente, se zice), au dat un spectacol pe cinste. In unul din parcurile Turnului, unul din ei se plimba agale. Un exemplar minunat, si singurul ‘la vedere’. Evident, toata lumea incerca sa ii faca poze, in ciuda distantei. Si ce face atunci ‘individul’? Vine agale, se urca pe gard si sta la poze (cam un minut, in asa fel incat toti cei prezenti sa il poata imortaliza), apoi.. pleaca iar in treaba lui atunci cand a considerat ca show-ul e complet.

Cam asta a fost excursia la Turn. Am continuat sa ma plimb pe strazi o vreme. Da, Londra e
un oras frumos, nimeni nu poate nega asta.

Asa cum am promis, revin cu povestirea la primul obiectiv vizitat duminica. Emirates Stadium,
house of the Gunners.

Am luat metroul (informatiile date pe site-ul oficial erau extrem de simple si precise). Direct
de la iesirea din statie am putut vedea stadionul, la cateva sute de metri departare. O cladire
noua, cu o arhitectura moderna, cumva in contrast cu cladirile din jur. Eram aproape. Motto-
ul afisat peste tot, ‘Victory through Harmony’ este reprezentativ pentru tot ceea ce inseamna
Arsenal. Mai mult decat o echipa, un fenomen. Voi avea cu mine si o amintire, pusculita in in
forma unei ghete, pe care e bineinteles sigla clubului. Si pozele. Si toate amintirile din suflet de pe stadionul echipei favorite. A uneia din cele trei. Sa fie oare o intamplare ca au aceleasi culori ca si Dinamo? Imi voi aminti mereu senzatia avuta atunci cand am privit stadionul din loja directorilor. Asa cum voi tine minte senzatia extraordinara atunci cand am intrat pe gazon, prin tunel, in ‘uralele’ unui stadion (desi inregistrate, senzatia a fost fantastica). Sau faptul ca am vazut si am stat pe aceleasi banchete pe care le folosesc Fabregas, van Persie si toti ceilalti ‘tunari’. Si de ce nu, conferinta de presa....

Ce am aflat despre tunari?! Multe. Ca e singura echipa din Anglia detinatoarea unui tofreu de
invincibilitate (in anii 90 a ruesit sa termine un campionat – 49 de meciuri – fara infarangere).
Ca, desi in loja principala, de o parte si de alta a intrarii sunt doua buchete de flori in culorile echipei, in ziua unui meci oficial aceastea se schimba, unul ramand in culorile echipei
gazda, iar celalalt in cele ale echipei vizitatoare, in semn de respect. Ca, in ziua jocului,
capitanul decide daca echipa va purta tricouri cu maneca lunga sau scurta. Sau faptul ca,
inaintea fiecarui meci oficial, toata echipa se reuneste in seara dinainte, stand impreuna la
acelasi hotel (chiar si la jocurile de ‘acasa’). Ca e singurul stadion din Anglia ce foloseste
lumina ‘solara’ artificiala pentru protejarea ierbii. Si altele cu care nu va mai plictisesc.

Cam asta a fost ziua de duminca. Cu precizarea ca m-am plimbat mult cu metroul,
descoperind in el un mijloc de transport extrem de eficient (desi nu stiu cat e de aglomerat in
timpul saptamanii). Iar statiile de metrou (desi nu noi), niste opere de arta ale inginerilor. Pe mai multe nivele, marea lor majoritate, dar extrem de simple in organizare (cred ca e imposibil de te pierzi, in toate punctele cheie sunt indicatoare legate de directia in care trebuie sa o iei). Metroul din Paris (singurul cu care am mai calatorit) poate sa ‘plece acasa’. :) Dar mai multe despre motivele mele in a spune ca Londra e mai frumoasa decat Parisul... in povestea legata de ziua de sambata.

Dar nu inchei inainte de micutul ‘moment publicitar’. Daca cumva ajungeti in Londra, puteti
sa stati cu incredere la The Bridge Hotel. E la 5-10 minute de mers de Waterloo Station, iar
de aici aveti access oriunde altundeva in Londra. Sau puteti trece Tamisa si sunteti in oras.
E aproape si de ‘London Eye’ (tot cam 10 minute). Si zona, desi la prima vedere nu pare, e o
zona extrem de linistita. Cel mai mare soc (pozitiv) a fost legat de caldura in camera. A fost
pentru prima data cand am dormit intr-un hotel cu geamul deschis. Iar restaurantul unde se
ia masa e cu specific iranian (patronii sunt iranieni), iar atmosfera dinauntru e foarte placuta
si confortabila. Cea de-a doua locatie pe care vreau sa o recomand e Restaurantul ASK, din
apropiere de Madam Tussaud. Desi poate pe dinafara te poate insela, localul de foarte fain
si se manaca extraordinar de bine (pana si lasagna e facuta 100% acolo, la fel si tiramisu), la
un pret acceptabil. Last but not least: flightcentre.co.uk – de unde poti sa iti iei bilete de avion pentru orice directie. Si, din cate mi s-a spus...se poate face rezervare de oriunde.

That’s all, folks. Revin cu povestea de sambata, London by bus.