Sambata, ora 8:30. Cap-compas Londra. Basingstoke ramane incet in urma...
Drumul pana in Londra e lung, mai lung decat imi parea pe harta. Si cum am ocolit centrul, nu
a fost absolut nimic interesant de vazut.
Ajungem la hotel. Imi fac check-in-ul rapid, imi doresc sa iesim cat mai repede in oras, la
vizitat. Rad cu Stephan de ploaie. Nu putea fi ‘doar’ innorat?! De ce trebuie sa si ploua? O
ploaie marunta si deasa, si mai ales extrem de rece. O luam la picior spre Waterloo Station,
pentru ca Stephan sa vada cand are trenul inapoi. Facem un mic ocol, dar nimerim pana
la urma. Gara e imensa. Si nu stiu daca e doar faptul ca are mai multe nivele (unul pentru
trenuri si 2 pentru statii de metrou), daca e pentru ca e in totalitate acoperita (adica peroanele sunt in interiorul cladirii) sau e pur si simplu mare....
Nu reusim sa ne dezmeticim cu mersul trenurilor, dar stiind ca sunt foarte dese in directia
Basingstoke, ne hotaram sa plecam.
Trecem Tamisa pe pod. De pe pod admiram un pic imaginea Londrei: The Eye, London
Bridge, Big Ben.... Si pornim la drum.
Primul pas: sa ne luam bilete pentru ‘hop on – hop off’ tour. Pretul nu e mic (25 de lire),
dar macar vom avea posibilitatea de a vedea Londra ‘de sus’. Asteptam autobuzul cam 10
minute, intretinandu-ne cu casierita (eram singurii clienti in acel moment). Si ploua......
Hop-on pe ‘acoperis’, adica pe platforma superioara. Bun, acum eu inteleg ca ploua.... dar sa
stai jos, la nivelul strazii, inauntru, imbracat de ploaie (pelerina, etc) – dar la caldurica si in loc acoperit... mi se pare o stupizenie. Adica mergi sa te plimbi cu autobuzul, cum ar veni, ca de vazut nu vezi mare lucru. Ca am inghetat sus? Oh, da. Dar... a fost fun si nu regret asta.
Am coborat la Buckingham Palace, sperand sa vedem schimbarea garzii. Momentul... il
prindem, dar intervin 2 ‘dar’:
1. Ploua, iar cand ploua, nu se ma face parada de la schimbarea garzii. Eventual fac o scurta parada calare, dar nu e obligatoriu. Dar asta am aflat doar dupa aia.
2. ‘Manifestatie’. Mii de oameni. Toti vrand sa vada acelasi lucru. Iar posibilitatile de ‘vizionare’ extrem de limitate. Dand din coate (ce mult te ajuta uneori ca nu ai umbrela) ajungem pana in fata. Sau relativ in fata, la 2-3 randuri de ‘linia intai’.
Concluzie: dupa cateva minute, inghiontiti din toate partile (nu eram singurii ce dadeam
din coate), am hotarat sa renuntam. Nu am luat in calcul aglomeratia de la autobuz. Bafta
noastra a stat tot in ploaie. Caci toti, precum gainile, s-au inghesuit la caldurica. Platforma era aproape libera.
Next stop: Madame Tussaud. Si nu pentru a vedea muzeul (by the way, si aici era coada
la intrare), ci pentru a rezolva cu biletul de avion. Vroiam sa il am in mana, inainte de a ma
putea bucura total de ceea ce vad. Am gasit destul de repede o agentie.. si in 10 minute
treaba era rezolvata. Aveam bilet! Acum puteam merge oriunde, nu mai aveam gandul la
altceva...
Dar a a parut o alta problema. Lasand deoparte ca ni se facuse cam frig, ne era foame. Asa
ca am intrat intr-un restaurant italienesc. Am mancat excelent.
Incalziti si cu burta plina, dar si fara alte ‘probleme’, am reluat turul.
Londra ni se desfasura la picioare: Catedrala St Paul, Trafalagar Square, Big Ben,
Parlamentul, The Eye, London Dungeons, London City, London Bridge, The Tower of
London... minunat (pozele ar trebui sa fie elocvente). Turul, ca orice tur... s-a incheiat la
locul de plecare: Waterloo Station. Am mai stat cu Stephan la o cafea, apoi.. el s-a intors
in Basigstoke, iar eu la hotel. O zi plina trecuse. Un dus cald (ce bine a prins dupa frigul de
afara) si apoi somn.
Pentru prima data de cand dorm in hoteluri (si cred ca am trecut prin ceva hoteluri la viata
mea), a trebuit sa dorm cu geamul deschis. Desi am oprit caloriferele, caldura era aproape
sufocanta. Tevile treceau prin podea, generand caldura suplimentara. Si era atat de cald,
incat, daca nu as fi vazut caloriferele as fi fost convins ca incalzirea se face prin pardoseala.
Concluzia celor 2 zile la Londra? Daca zic ca acum Londra e pe un bine-meritat loc trei (in
topul meu propriu si personal) al oraselor ce trebuie vizitate cred ca am zis tot. Si un lucru stiu sigur: ma voi intoarce aici. Un singur regret: aglomeratia din toate punctele de vizitat. Si acum nu e sezon. Si cand spun aglomeratie ma gandesc: ‘forget Paris’.
joi, 3 martie 2011
London, part I
Londra, back in time, in a anti-clockwise manner.
O sa incep cu sfarsitul. Si de aici si titlul, unul dat in cel mai propriu mod cu putinta.
Gandul de a ajunge sa vizitez Turnul Londrei ma agita. Un loc de o asemenea insemnatate,
despre care auzisem atat de multe povesti. ‘Casa’ bijutariilor Coranei, temnita pentru cele mai
importante figure ce s-au ridicat impotriva regalitatii.
Primul soc l-am avut cand am vazut pretul de intrare: 18 lire. Adica mai mult ca Museul Van
Gogh. ‘Lasa’, mi-am zis, ‘sigur va merita’. La asta s-a adaugat ‘bonusul’: asa cum fac in toate
locurile importante ce le vizitez, mi-am luat un ghid audio (pe care am platit alte 4 lire). Am
fost un pic surprins ca am primit o harta a turnului, unde erau marcate cu cifre cele 4 ‘tururi’
ce se pot face in Turn. Si atat. ‘Ma descurc eu’, asta mi-a venit in gand. Erau atatia vizitatori incat nu credeam ca pot gresi. Am aflat curand ca ma inselam cumplit.
Nici unul din punctele de start ale ‘tururilor’ nu e marcat. Asa ca am intrat pe prima usa… intr-un turn din zidul de aparare (imi parea ca acesta e punctual de start ar turului 1). Dau drumul la ghid.. si supriza, vorbea despre altceva. Chestia asta a continuat pe tot traseul, nu am reusit sa le ‘suprapun’ decat la bijuteriile Coroanei. Dar am ascultat cu interes povestea. Insa informatiile erau…pentru copii. Serios, cu foarte putine exceptii, niste informatii total aiurea, cu care nu ai face decat sa iti incarci degeaba memoria; asa a fost de exemplu ‘povestea’ singurului evadat din Turn, episcopul de Canterbury ‘X’ (numele evident ca nu l-am retinut) – care a sarit pe un geam, dupa ce si-a imbatat gardienii. A facut o franghie din asternuturi.. si dus a fost. Evident, asteptat jos de prieteni. Relevant, nu? Si tot turul a fost plin de astfel de informatii foarte importante ale istoriei.
Fiind o fortareata, Turnul nu se compara cu castelele Frantei, de exemplu. Totul e simplu,
rece, dur. Impunator si impersonal.
Pana la urma, am realizat ca traseul pe care l-am urmat nu avea nici o legatura cu numerele
de pe harta. Eu am luat-o inginereste, in ordine.
Primul turn – primul soc. Ce m-a intampinat in primul turn in care am intrat?! Un… televizor.
Pe care se rula un filmulet, in care ni se explica un pic istoria Angliei, cu momentul cuceririi
normande si motivele pe care le-a avut William pentru a ridica Turnul pe actuala locatie. Un
televizor?! WTF, stiu sa citesc…. Orice alta alegere ar fi avut as fi fost incantat. Dar nu asta.
Am zis ca e o eroare, o chestie facuta sa impresioneze, asa ca am continuat. Ei bine, nu
am vazut nimic. Adica am vizitat 2 turnuri, plus zidul de aparare ce le lega. Iar in turn, nimic
semificativ (speram macar sa vad niste arme, ceva). NIMIC. Primul turn cred ca era ceva
sala de primire (sau asa ceva) – caci avea un tron (intr-un colt) si o masuta pentru rugaciune
in celalalt. Si atat. Nu o informatie, nimic. Sau cel putin eu nu am vazut. Deci nu stiu la ce
folosea acea sala…..
Dar gresesc, am vazut si arme. Dar ce spectacol de prost gust. Pe ziduri, pe toata lungimea
lor, din loc in loc sunt plasati niste arbaletieri (ca doar astia erau floarea armatei engleze, nu celebrii arcasi – apropo, nu am vazut nici macar o farama dintr-un long-bow), dar care… erau
din metal. Si nu ma refer la niste armuri, ci la niste chestii… impletite.. gen statui. Bleah. Si pentru a completa minunata imagine, in cel de-al doilea turn… era o camera de dormit (adica
era un pat si o masuta). Pe pat statea o ‘milady’, in timp ce la masuta lucre ‘slujnica’. Lasand
deoparte faptul ca nu te puteai apropia ca sa vezi ceva din obiectele afisate (si asa extreme
de putine)… spectacolul era completat de dialogul ‘spumos’ dintre cele doua:
-Cati ani ai? (o intreaba milady pe slujnica)
-Douazeci si… x (nu am retinut – nu e relavant) – vine rsapunsul promt
-Hmmm, la fel aveai si anul trecut.
Si rasete ale specatatorilor, semn ca gluma a fost deosebit de reusita. Ah, am uitat sa spun
ca tot dialogul se desfasura intr-o limba ce se dorea apropiata de engleza medievala. Penibil.
Si cu asta, gata prima parte…
Continui, un pic dezamagit de situatie…
Urmeaza alte doua turnuri, cu zidul aferent. Si televizoarele. Si statuile de metal.
Partea ‘faina’, e ca intru in sala armelor. Celor ce ati vizitat Branul, va zic doar atat: la Bran sunt arme pentru o armata, comparativ cu ce am vazut eu. Si se incerca o integrare a
noastra, a vizitatorilor, intr-o lupta pe ziduri. Pe portiunea de ziduri dintre cele doua turnuri se auzea in boxe (vizibile, nu s-au obosit sa le ascunda) sunetele unei batalii. Dar atat, sa nu va inchipuiti ca am vazut macar 2 ‘ostasi’ luptandu-se. Totul completat de televizorul de rigoare. Dar am avut si bonus, o gluma englezeasca: in incaparea cu armele se povestea isoria singurului moment cand Turnul a fost cucerit. Sa nu va inchipuiti ca de vreo armata, ci de niste tarani rasculati. Care, cucerind Turnul au furat tot ce au putut. Pentru a fi pusi cat mai bine in tema, am avut parte de urmatoarele tipuri de informatii:
1. Televizor (nu mai stiu ce arta in film, oricum mie mi s-a parut ca nu avea legatura cu restul)
2. Panouri (in care ni se explica ce s-a intamplat in fiecare zi)
3. O macheta a teatrului de lupta: mai multe ‘imagini’ realizate cu figurine ce se gasesc in magazinele de jucarii (pentru a realiza machete de cetati, cu oamenii aferenti.
4. Super gluma, ce ocupa un perete: insirand lista cu obiectele disparute atunci, ni se preciza la sfarsit: ‘daca cineva stie vreo informatie, e rugat sa ne anunte’. Foarte tare, dat fiind ca intamplarile se petrecusera pe la 1300. Asa ca dau si eu sfoara in tara: daca vreunul din voi stie ceva de obiectele pierdute atunci, e rugat sa ii anunte pe cei de la Turn.
5. Atat, deja e prea mult, nu?
Si cam atat, celalat turn fiind gol sau aproape.
Cand am iesit insa din el... supriza: COADA, deci se intampla ceva. Am stat 1-2 minute fara
sa fac un pas, apoi am hotarat: orice era, nu putea fi atat de extraordinar incat sa merita
asteptarea, asa ca am coborat pe scarile normale. Buna decizie, caci acolo nu era decat
coborarea din turn, pe niste scari extrem de inguste. Si ma grabeam, caci vazusem o alta
coada: bijuteriile Coroanei. O coada asemanatoare cu cea de la Turnul Eifel, pentru a ajunge
la lift. M-am asezat cuminte la coada. Un nenea tot venea sa ne spuna sa inaintam (era
coada cu 2 oameni in paralel, in conditiile in care era loc de cel putin 4. Dar.. nu aveai cu cine vorbi. Si daca vroiai sa te bag in fata (sau o faceai inconstient), primeai priviri urate.
Am asteptat cuminte, gandindu-ma ca odata intrat... nu va mai fi aglomeratie. Supriza, a fost.
Si iata-ma intrat. Prima camera, prima dezamagire: coada nu se imprastia, din contra,
deveneam grup compact. Adica... trebuie sa ‘go with the flow’. Dar, aveam si o cireasa pe
torn: 3 (da, trei) panouri de proiectie... cu imagini de la incoronarea Reginei. Si atat. Am zis
bleah, dar nu mi-am pierdut optimismul. A doua camera unde... nu, nu erau inca bijuterii. Si
alte 3 panouri, de data asta cu imagini ale coroanelor. Plus amanunte legate de fiecare in
parte (numar de pietre pretioase, etc). Mi-am zis ca astia sunt un pic tampiti daca continua in
modul asta. Probabil doar parerea mea, caci indivizii au continuat, cu a treia incapere, cu alte
3 ecrane, de data asta cu tot felul de poze de la incoronari. Imi venea sa ies, dar vroiam sa
vad cataroaiele de care auzisem atatea.
Am inceput sa ma linistesc un pic cand am intrat in urmatoarea incapere, unde am putut
admirea diverse obiecte (din aur sau argint suflat cu aur) ce fac parte din tezeaur si sunt
folosite la ceremonia incoronarii.
Audio-ghidul m-a anuntat ca urmeaza sala tezarurului, unde sunt adevaratele bijuterii. Cu
o informatie suplimentara (acum nu stiu daca se vroia o gluma englezeasca sau chiar erau
seriosi, crezand ca asa ceva e important), informatie pe care incerc sa o reproduc mai jos:
‘Credeti ca bijuteriile pe care le veti vedea sunt niste falsuri? Cum sa fie falsuri, de vreme ce se afla in seif, extrem de bine protejate’ (doh, ca daca erau falsuri... era de musai sa zica, eventual mentionand si unde sunt cele reale). ‘Si puteti observa usile masive ale seifului, de peste 2 tone fiecare. Si dat fiind ca nu s-a intamplat sa se fure din turn in ultimii ‘nu-stiu-cate’ sute de ani.... noi zicem ca ne facem treaba bine’ HAHAHA
Primul rictus mi-a aparut (bine, cred ca deja oricum aratam ca si cum manasem o lamaie)
atunci cand am vrut sa ma uit cum arata ‘mega’-usile de 2 tone bucata. Nu, nu aveam voie
sa stationez acolo, mi-a spus o doamna supraveghetoare. Asa ca nu am stat (dar i-am zis
cateva ‘vorbe dulci’ in gand.
Buuuun, eram in seif. Ghidul meu, prea-minunatul meu ghid (care cred ca era si un pic
retard, desi era doar o masina), m-a trimis direct la a doua vitrina (semn ca in prima chiar si
el considera ca nu e nimic de vazut. Si ce era in cea de-a doua vitrina? Orb-ul regal (daca
nu stiti cei ala, ‘gogoo’ va ajuta plus o lingurita, care (preciza ‘micul retard’) – e cel mai vechi obiect din tezaur. Oau, super tare. Mi-am soptit atunci in barba (da, nu eram barbierit de vreo 3 zile): ‘sa vedem totusi si prima vitrina’. Si m-am dus. Ei bine. Nimic. Adica nimic remarcabil, nu am retinut nimic din ce era acolo. Ah, ba da, poate niste ‘farfurii’, dar nu mai stiu ce altceva.
Pana aici, Bijou-urile Coroanei erau un fiasco total. Am continuat.
Facand inca vreo cativa pasi... in fata ochilor mi-a aparut o imagine ciudata. In prima fractiune de secunda, nu mi-am dat seama ce se intampla. Aveam in fata ochilor coroanele regale. In doua coloane regulate, oamenii incercau sa se golbeze la ele, mergand toti in coloana, cu
viteza constanta. WTF?! In urmatoarea fractiune de secuda am realizat: mergeau pe o banda
rulanta. Ma pun si eu pe banda. Nu mergea repede, am reusit la prima tura sa citesc titlurile
(adica fiecare coroana ce reprezenta). Astia sunt chiar tampiti, am dat concluzia. Partea buna
e ca te puteai uitat de cate ori vroiai. Buuuun, de la capat. Am rafacut drumul, citind cu mare
atentie panourile (de pe pereti), unde se dadeau detalii despre fiecare in parte (in principiu,
cam aceiasi informatie din filmul din cea de-a doua camera). Asa, am stiut unde sa ma uit
dupa cataroaie si dupa alte detalii. Si am refacut drumul de banda de cateva ori. Asa am
putut sa ma edific: clar, Koh-i-Noor, desi frumos, e muuuuult prea mic (insa forma sa poate fi
descrisa intr-un cuvant: perfecta). Celelate doua (Cullingan I si II) erau faine, au trecut testul.
Cullingan I e de dimensiunea unui ou de gaina (bine, nu un XXL, dar mare). Iar celalalt cred
ca un pic mai mare decat un ou de porumbel. Nu vreau sa ma gandesc cum aratau cand
erau unul singur (si nu m-am putut opri sa ma gandesc cat de retard poti fi sa tai in doua un
asemenea diamant – dar deja nu ma mai mira nimic foarte tare).
Dupa cateva drumuri, mi-am considerat curiozitatea satisfacuta, asa ca am hotarat sa merg
mai departe. Nu vreau sa ma gandesc cat de tare ‘apreciaza’ cei ce au probleme cu a focusa
un obiect.
Urmau doua vitrine, destul de mari de data asta. Prima dintre ele, cu alte obiecte folosite la
incoronare. Asta am aflat ca platourile masive nu sunt de fapt facute din aur ci din argint si
sunt apoi poleite cu aur. Aha, deci sunt chiar mai saraci decat cred. In cea de-a doua, am
observat cateva obiecte foarte interesante. Dar nu stiu ce sunt si nici ce reprezinta. Stiu doar
ca nu erau folosite in ceremonia incoronarii, ci sunt obiecte ‘uzuale’, folosite probabil de
regina cand da cate un ‘party’, ca sa se dea mare. Doua dintre ele mi-au atras atentia: o vana
(da, era cat o vana) din aur, ce e folosita pentru a pune vinul la evenimente. Ideea mi s-a
parut faina, dar si lucratura. Si era si destul de mare: incapeau 134 de sticle de vin. Cel de-a
dolea obiect.... nu stiu ce scop avea sau ce reprezenta, dar era o cladire, cu niste briz-brizuri foarte frumoase.
Buun, sa continuam. Camera urmatoare.... hmmm, inainte de intra in urmatoarea camera
trebuia sa ies din seif. Camera urmatoare... o noua coroana: coroana purtata la vizita in India,
ce nu e propriu-zis o coroana oficiala, nefind folosita in ceremonii. Minunat, sa continuam.
Dau sa intru in camera urmatoare... si ies afara. Gata, astea au fost bijuteriile Coroanei.
DEZAMAGITOR. Nu stiu exact la ce ma asteptam, poate la ceva in in filme, cu gramezi de
obiecte din aur...
O scurta incursiune in magazinul de suveniruri (dar cu nimic interesant, preturile mi s-au parut
prohibitive). Si... dau sa continui.
Dar.. o noua supriza: desi Turnul de deschis pana la 5:30, nici un tur nu mai incepe dupa ora
3. Asa ca am ratat posibilitatea de a intra in cladirea centrala. Si cum categoric nu va mai
exista o data viitoare..
Dar am stat de vorba cu corbii. :) Legenda spune ca daca vor pleca corbii din Turn, acesta
se va darama si odata cu el va disparea si regatul. Asa ca au grija de ‘micuti’ ca de ochii din
cap. Corbii, niste pasari foarte inteligente (cele mai inteligente, se zice), au dat un spectacol pe cinste. In unul din parcurile Turnului, unul din ei se plimba agale. Un exemplar minunat, si singurul ‘la vedere’. Evident, toata lumea incerca sa ii faca poze, in ciuda distantei. Si ce face atunci ‘individul’? Vine agale, se urca pe gard si sta la poze (cam un minut, in asa fel incat toti cei prezenti sa il poata imortaliza), apoi.. pleaca iar in treaba lui atunci cand a considerat ca show-ul e complet.
Cam asta a fost excursia la Turn. Am continuat sa ma plimb pe strazi o vreme. Da, Londra e
un oras frumos, nimeni nu poate nega asta.
Asa cum am promis, revin cu povestirea la primul obiectiv vizitat duminica. Emirates Stadium,
house of the Gunners.
Am luat metroul (informatiile date pe site-ul oficial erau extrem de simple si precise). Direct
de la iesirea din statie am putut vedea stadionul, la cateva sute de metri departare. O cladire
noua, cu o arhitectura moderna, cumva in contrast cu cladirile din jur. Eram aproape. Motto-
ul afisat peste tot, ‘Victory through Harmony’ este reprezentativ pentru tot ceea ce inseamna
Arsenal. Mai mult decat o echipa, un fenomen. Voi avea cu mine si o amintire, pusculita in in
forma unei ghete, pe care e bineinteles sigla clubului. Si pozele. Si toate amintirile din suflet de pe stadionul echipei favorite. A uneia din cele trei. Sa fie oare o intamplare ca au aceleasi culori ca si Dinamo? Imi voi aminti mereu senzatia avuta atunci cand am privit stadionul din loja directorilor. Asa cum voi tine minte senzatia extraordinara atunci cand am intrat pe gazon, prin tunel, in ‘uralele’ unui stadion (desi inregistrate, senzatia a fost fantastica). Sau faptul ca am vazut si am stat pe aceleasi banchete pe care le folosesc Fabregas, van Persie si toti ceilalti ‘tunari’. Si de ce nu, conferinta de presa....
Ce am aflat despre tunari?! Multe. Ca e singura echipa din Anglia detinatoarea unui tofreu de
invincibilitate (in anii 90 a ruesit sa termine un campionat – 49 de meciuri – fara infarangere).
Ca, desi in loja principala, de o parte si de alta a intrarii sunt doua buchete de flori in culorile echipei, in ziua unui meci oficial aceastea se schimba, unul ramand in culorile echipei
gazda, iar celalalt in cele ale echipei vizitatoare, in semn de respect. Ca, in ziua jocului,
capitanul decide daca echipa va purta tricouri cu maneca lunga sau scurta. Sau faptul ca,
inaintea fiecarui meci oficial, toata echipa se reuneste in seara dinainte, stand impreuna la
acelasi hotel (chiar si la jocurile de ‘acasa’). Ca e singurul stadion din Anglia ce foloseste
lumina ‘solara’ artificiala pentru protejarea ierbii. Si altele cu care nu va mai plictisesc.
Cam asta a fost ziua de duminca. Cu precizarea ca m-am plimbat mult cu metroul,
descoperind in el un mijloc de transport extrem de eficient (desi nu stiu cat e de aglomerat in
timpul saptamanii). Iar statiile de metrou (desi nu noi), niste opere de arta ale inginerilor. Pe mai multe nivele, marea lor majoritate, dar extrem de simple in organizare (cred ca e imposibil de te pierzi, in toate punctele cheie sunt indicatoare legate de directia in care trebuie sa o iei). Metroul din Paris (singurul cu care am mai calatorit) poate sa ‘plece acasa’. :) Dar mai multe despre motivele mele in a spune ca Londra e mai frumoasa decat Parisul... in povestea legata de ziua de sambata.
Dar nu inchei inainte de micutul ‘moment publicitar’. Daca cumva ajungeti in Londra, puteti
sa stati cu incredere la The Bridge Hotel. E la 5-10 minute de mers de Waterloo Station, iar
de aici aveti access oriunde altundeva in Londra. Sau puteti trece Tamisa si sunteti in oras.
E aproape si de ‘London Eye’ (tot cam 10 minute). Si zona, desi la prima vedere nu pare, e o
zona extrem de linistita. Cel mai mare soc (pozitiv) a fost legat de caldura in camera. A fost
pentru prima data cand am dormit intr-un hotel cu geamul deschis. Iar restaurantul unde se
ia masa e cu specific iranian (patronii sunt iranieni), iar atmosfera dinauntru e foarte placuta
si confortabila. Cea de-a doua locatie pe care vreau sa o recomand e Restaurantul ASK, din
apropiere de Madam Tussaud. Desi poate pe dinafara te poate insela, localul de foarte fain
si se manaca extraordinar de bine (pana si lasagna e facuta 100% acolo, la fel si tiramisu), la
un pret acceptabil. Last but not least: flightcentre.co.uk – de unde poti sa iti iei bilete de avion pentru orice directie. Si, din cate mi s-a spus...se poate face rezervare de oriunde.
That’s all, folks. Revin cu povestea de sambata, London by bus.
O sa incep cu sfarsitul. Si de aici si titlul, unul dat in cel mai propriu mod cu putinta.
Gandul de a ajunge sa vizitez Turnul Londrei ma agita. Un loc de o asemenea insemnatate,
despre care auzisem atat de multe povesti. ‘Casa’ bijutariilor Coranei, temnita pentru cele mai
importante figure ce s-au ridicat impotriva regalitatii.
Primul soc l-am avut cand am vazut pretul de intrare: 18 lire. Adica mai mult ca Museul Van
Gogh. ‘Lasa’, mi-am zis, ‘sigur va merita’. La asta s-a adaugat ‘bonusul’: asa cum fac in toate
locurile importante ce le vizitez, mi-am luat un ghid audio (pe care am platit alte 4 lire). Am
fost un pic surprins ca am primit o harta a turnului, unde erau marcate cu cifre cele 4 ‘tururi’
ce se pot face in Turn. Si atat. ‘Ma descurc eu’, asta mi-a venit in gand. Erau atatia vizitatori incat nu credeam ca pot gresi. Am aflat curand ca ma inselam cumplit.
Nici unul din punctele de start ale ‘tururilor’ nu e marcat. Asa ca am intrat pe prima usa… intr-un turn din zidul de aparare (imi parea ca acesta e punctual de start ar turului 1). Dau drumul la ghid.. si supriza, vorbea despre altceva. Chestia asta a continuat pe tot traseul, nu am reusit sa le ‘suprapun’ decat la bijuteriile Coroanei. Dar am ascultat cu interes povestea. Insa informatiile erau…pentru copii. Serios, cu foarte putine exceptii, niste informatii total aiurea, cu care nu ai face decat sa iti incarci degeaba memoria; asa a fost de exemplu ‘povestea’ singurului evadat din Turn, episcopul de Canterbury ‘X’ (numele evident ca nu l-am retinut) – care a sarit pe un geam, dupa ce si-a imbatat gardienii. A facut o franghie din asternuturi.. si dus a fost. Evident, asteptat jos de prieteni. Relevant, nu? Si tot turul a fost plin de astfel de informatii foarte importante ale istoriei.
Fiind o fortareata, Turnul nu se compara cu castelele Frantei, de exemplu. Totul e simplu,
rece, dur. Impunator si impersonal.
Pana la urma, am realizat ca traseul pe care l-am urmat nu avea nici o legatura cu numerele
de pe harta. Eu am luat-o inginereste, in ordine.
Primul turn – primul soc. Ce m-a intampinat in primul turn in care am intrat?! Un… televizor.
Pe care se rula un filmulet, in care ni se explica un pic istoria Angliei, cu momentul cuceririi
normande si motivele pe care le-a avut William pentru a ridica Turnul pe actuala locatie. Un
televizor?! WTF, stiu sa citesc…. Orice alta alegere ar fi avut as fi fost incantat. Dar nu asta.
Am zis ca e o eroare, o chestie facuta sa impresioneze, asa ca am continuat. Ei bine, nu
am vazut nimic. Adica am vizitat 2 turnuri, plus zidul de aparare ce le lega. Iar in turn, nimic
semificativ (speram macar sa vad niste arme, ceva). NIMIC. Primul turn cred ca era ceva
sala de primire (sau asa ceva) – caci avea un tron (intr-un colt) si o masuta pentru rugaciune
in celalalt. Si atat. Nu o informatie, nimic. Sau cel putin eu nu am vazut. Deci nu stiu la ce
folosea acea sala…..
Dar gresesc, am vazut si arme. Dar ce spectacol de prost gust. Pe ziduri, pe toata lungimea
lor, din loc in loc sunt plasati niste arbaletieri (ca doar astia erau floarea armatei engleze, nu celebrii arcasi – apropo, nu am vazut nici macar o farama dintr-un long-bow), dar care… erau
din metal. Si nu ma refer la niste armuri, ci la niste chestii… impletite.. gen statui. Bleah. Si pentru a completa minunata imagine, in cel de-al doilea turn… era o camera de dormit (adica
era un pat si o masuta). Pe pat statea o ‘milady’, in timp ce la masuta lucre ‘slujnica’. Lasand
deoparte faptul ca nu te puteai apropia ca sa vezi ceva din obiectele afisate (si asa extreme
de putine)… spectacolul era completat de dialogul ‘spumos’ dintre cele doua:
-Cati ani ai? (o intreaba milady pe slujnica)
-Douazeci si… x (nu am retinut – nu e relavant) – vine rsapunsul promt
-Hmmm, la fel aveai si anul trecut.
Si rasete ale specatatorilor, semn ca gluma a fost deosebit de reusita. Ah, am uitat sa spun
ca tot dialogul se desfasura intr-o limba ce se dorea apropiata de engleza medievala. Penibil.
Si cu asta, gata prima parte…
Continui, un pic dezamagit de situatie…
Urmeaza alte doua turnuri, cu zidul aferent. Si televizoarele. Si statuile de metal.
Partea ‘faina’, e ca intru in sala armelor. Celor ce ati vizitat Branul, va zic doar atat: la Bran sunt arme pentru o armata, comparativ cu ce am vazut eu. Si se incerca o integrare a
noastra, a vizitatorilor, intr-o lupta pe ziduri. Pe portiunea de ziduri dintre cele doua turnuri se auzea in boxe (vizibile, nu s-au obosit sa le ascunda) sunetele unei batalii. Dar atat, sa nu va inchipuiti ca am vazut macar 2 ‘ostasi’ luptandu-se. Totul completat de televizorul de rigoare. Dar am avut si bonus, o gluma englezeasca: in incaparea cu armele se povestea isoria singurului moment cand Turnul a fost cucerit. Sa nu va inchipuiti ca de vreo armata, ci de niste tarani rasculati. Care, cucerind Turnul au furat tot ce au putut. Pentru a fi pusi cat mai bine in tema, am avut parte de urmatoarele tipuri de informatii:
1. Televizor (nu mai stiu ce arta in film, oricum mie mi s-a parut ca nu avea legatura cu restul)
2. Panouri (in care ni se explica ce s-a intamplat in fiecare zi)
3. O macheta a teatrului de lupta: mai multe ‘imagini’ realizate cu figurine ce se gasesc in magazinele de jucarii (pentru a realiza machete de cetati, cu oamenii aferenti.
4. Super gluma, ce ocupa un perete: insirand lista cu obiectele disparute atunci, ni se preciza la sfarsit: ‘daca cineva stie vreo informatie, e rugat sa ne anunte’. Foarte tare, dat fiind ca intamplarile se petrecusera pe la 1300. Asa ca dau si eu sfoara in tara: daca vreunul din voi stie ceva de obiectele pierdute atunci, e rugat sa ii anunte pe cei de la Turn.
5. Atat, deja e prea mult, nu?
Si cam atat, celalat turn fiind gol sau aproape.
Cand am iesit insa din el... supriza: COADA, deci se intampla ceva. Am stat 1-2 minute fara
sa fac un pas, apoi am hotarat: orice era, nu putea fi atat de extraordinar incat sa merita
asteptarea, asa ca am coborat pe scarile normale. Buna decizie, caci acolo nu era decat
coborarea din turn, pe niste scari extrem de inguste. Si ma grabeam, caci vazusem o alta
coada: bijuteriile Coroanei. O coada asemanatoare cu cea de la Turnul Eifel, pentru a ajunge
la lift. M-am asezat cuminte la coada. Un nenea tot venea sa ne spuna sa inaintam (era
coada cu 2 oameni in paralel, in conditiile in care era loc de cel putin 4. Dar.. nu aveai cu cine vorbi. Si daca vroiai sa te bag in fata (sau o faceai inconstient), primeai priviri urate.
Am asteptat cuminte, gandindu-ma ca odata intrat... nu va mai fi aglomeratie. Supriza, a fost.
Si iata-ma intrat. Prima camera, prima dezamagire: coada nu se imprastia, din contra,
deveneam grup compact. Adica... trebuie sa ‘go with the flow’. Dar, aveam si o cireasa pe
torn: 3 (da, trei) panouri de proiectie... cu imagini de la incoronarea Reginei. Si atat. Am zis
bleah, dar nu mi-am pierdut optimismul. A doua camera unde... nu, nu erau inca bijuterii. Si
alte 3 panouri, de data asta cu imagini ale coroanelor. Plus amanunte legate de fiecare in
parte (numar de pietre pretioase, etc). Mi-am zis ca astia sunt un pic tampiti daca continua in
modul asta. Probabil doar parerea mea, caci indivizii au continuat, cu a treia incapere, cu alte
3 ecrane, de data asta cu tot felul de poze de la incoronari. Imi venea sa ies, dar vroiam sa
vad cataroaiele de care auzisem atatea.
Am inceput sa ma linistesc un pic cand am intrat in urmatoarea incapere, unde am putut
admirea diverse obiecte (din aur sau argint suflat cu aur) ce fac parte din tezeaur si sunt
folosite la ceremonia incoronarii.
Audio-ghidul m-a anuntat ca urmeaza sala tezarurului, unde sunt adevaratele bijuterii. Cu
o informatie suplimentara (acum nu stiu daca se vroia o gluma englezeasca sau chiar erau
seriosi, crezand ca asa ceva e important), informatie pe care incerc sa o reproduc mai jos:
‘Credeti ca bijuteriile pe care le veti vedea sunt niste falsuri? Cum sa fie falsuri, de vreme ce se afla in seif, extrem de bine protejate’ (doh, ca daca erau falsuri... era de musai sa zica, eventual mentionand si unde sunt cele reale). ‘Si puteti observa usile masive ale seifului, de peste 2 tone fiecare. Si dat fiind ca nu s-a intamplat sa se fure din turn in ultimii ‘nu-stiu-cate’ sute de ani.... noi zicem ca ne facem treaba bine’ HAHAHA
Primul rictus mi-a aparut (bine, cred ca deja oricum aratam ca si cum manasem o lamaie)
atunci cand am vrut sa ma uit cum arata ‘mega’-usile de 2 tone bucata. Nu, nu aveam voie
sa stationez acolo, mi-a spus o doamna supraveghetoare. Asa ca nu am stat (dar i-am zis
cateva ‘vorbe dulci’ in gand.
Buuuun, eram in seif. Ghidul meu, prea-minunatul meu ghid (care cred ca era si un pic
retard, desi era doar o masina), m-a trimis direct la a doua vitrina (semn ca in prima chiar si
el considera ca nu e nimic de vazut. Si ce era in cea de-a doua vitrina? Orb-ul regal (daca
nu stiti cei ala, ‘gogoo’ va ajuta plus o lingurita, care (preciza ‘micul retard’) – e cel mai vechi obiect din tezaur. Oau, super tare. Mi-am soptit atunci in barba (da, nu eram barbierit de vreo 3 zile): ‘sa vedem totusi si prima vitrina’. Si m-am dus. Ei bine. Nimic. Adica nimic remarcabil, nu am retinut nimic din ce era acolo. Ah, ba da, poate niste ‘farfurii’, dar nu mai stiu ce altceva.
Pana aici, Bijou-urile Coroanei erau un fiasco total. Am continuat.
Facand inca vreo cativa pasi... in fata ochilor mi-a aparut o imagine ciudata. In prima fractiune de secunda, nu mi-am dat seama ce se intampla. Aveam in fata ochilor coroanele regale. In doua coloane regulate, oamenii incercau sa se golbeze la ele, mergand toti in coloana, cu
viteza constanta. WTF?! In urmatoarea fractiune de secuda am realizat: mergeau pe o banda
rulanta. Ma pun si eu pe banda. Nu mergea repede, am reusit la prima tura sa citesc titlurile
(adica fiecare coroana ce reprezenta). Astia sunt chiar tampiti, am dat concluzia. Partea buna
e ca te puteai uitat de cate ori vroiai. Buuuun, de la capat. Am rafacut drumul, citind cu mare
atentie panourile (de pe pereti), unde se dadeau detalii despre fiecare in parte (in principiu,
cam aceiasi informatie din filmul din cea de-a doua camera). Asa, am stiut unde sa ma uit
dupa cataroaie si dupa alte detalii. Si am refacut drumul de banda de cateva ori. Asa am
putut sa ma edific: clar, Koh-i-Noor, desi frumos, e muuuuult prea mic (insa forma sa poate fi
descrisa intr-un cuvant: perfecta). Celelate doua (Cullingan I si II) erau faine, au trecut testul.
Cullingan I e de dimensiunea unui ou de gaina (bine, nu un XXL, dar mare). Iar celalalt cred
ca un pic mai mare decat un ou de porumbel. Nu vreau sa ma gandesc cum aratau cand
erau unul singur (si nu m-am putut opri sa ma gandesc cat de retard poti fi sa tai in doua un
asemenea diamant – dar deja nu ma mai mira nimic foarte tare).
Dupa cateva drumuri, mi-am considerat curiozitatea satisfacuta, asa ca am hotarat sa merg
mai departe. Nu vreau sa ma gandesc cat de tare ‘apreciaza’ cei ce au probleme cu a focusa
un obiect.
Urmau doua vitrine, destul de mari de data asta. Prima dintre ele, cu alte obiecte folosite la
incoronare. Asta am aflat ca platourile masive nu sunt de fapt facute din aur ci din argint si
sunt apoi poleite cu aur. Aha, deci sunt chiar mai saraci decat cred. In cea de-a doua, am
observat cateva obiecte foarte interesante. Dar nu stiu ce sunt si nici ce reprezinta. Stiu doar
ca nu erau folosite in ceremonia incoronarii, ci sunt obiecte ‘uzuale’, folosite probabil de
regina cand da cate un ‘party’, ca sa se dea mare. Doua dintre ele mi-au atras atentia: o vana
(da, era cat o vana) din aur, ce e folosita pentru a pune vinul la evenimente. Ideea mi s-a
parut faina, dar si lucratura. Si era si destul de mare: incapeau 134 de sticle de vin. Cel de-a
dolea obiect.... nu stiu ce scop avea sau ce reprezenta, dar era o cladire, cu niste briz-brizuri foarte frumoase.
Buun, sa continuam. Camera urmatoare.... hmmm, inainte de intra in urmatoarea camera
trebuia sa ies din seif. Camera urmatoare... o noua coroana: coroana purtata la vizita in India,
ce nu e propriu-zis o coroana oficiala, nefind folosita in ceremonii. Minunat, sa continuam.
Dau sa intru in camera urmatoare... si ies afara. Gata, astea au fost bijuteriile Coroanei.
DEZAMAGITOR. Nu stiu exact la ce ma asteptam, poate la ceva in in filme, cu gramezi de
obiecte din aur...
O scurta incursiune in magazinul de suveniruri (dar cu nimic interesant, preturile mi s-au parut
prohibitive). Si... dau sa continui.
Dar.. o noua supriza: desi Turnul de deschis pana la 5:30, nici un tur nu mai incepe dupa ora
3. Asa ca am ratat posibilitatea de a intra in cladirea centrala. Si cum categoric nu va mai
exista o data viitoare..
Dar am stat de vorba cu corbii. :) Legenda spune ca daca vor pleca corbii din Turn, acesta
se va darama si odata cu el va disparea si regatul. Asa ca au grija de ‘micuti’ ca de ochii din
cap. Corbii, niste pasari foarte inteligente (cele mai inteligente, se zice), au dat un spectacol pe cinste. In unul din parcurile Turnului, unul din ei se plimba agale. Un exemplar minunat, si singurul ‘la vedere’. Evident, toata lumea incerca sa ii faca poze, in ciuda distantei. Si ce face atunci ‘individul’? Vine agale, se urca pe gard si sta la poze (cam un minut, in asa fel incat toti cei prezenti sa il poata imortaliza), apoi.. pleaca iar in treaba lui atunci cand a considerat ca show-ul e complet.
Cam asta a fost excursia la Turn. Am continuat sa ma plimb pe strazi o vreme. Da, Londra e
un oras frumos, nimeni nu poate nega asta.
Asa cum am promis, revin cu povestirea la primul obiectiv vizitat duminica. Emirates Stadium,
house of the Gunners.
Am luat metroul (informatiile date pe site-ul oficial erau extrem de simple si precise). Direct
de la iesirea din statie am putut vedea stadionul, la cateva sute de metri departare. O cladire
noua, cu o arhitectura moderna, cumva in contrast cu cladirile din jur. Eram aproape. Motto-
ul afisat peste tot, ‘Victory through Harmony’ este reprezentativ pentru tot ceea ce inseamna
Arsenal. Mai mult decat o echipa, un fenomen. Voi avea cu mine si o amintire, pusculita in in
forma unei ghete, pe care e bineinteles sigla clubului. Si pozele. Si toate amintirile din suflet de pe stadionul echipei favorite. A uneia din cele trei. Sa fie oare o intamplare ca au aceleasi culori ca si Dinamo? Imi voi aminti mereu senzatia avuta atunci cand am privit stadionul din loja directorilor. Asa cum voi tine minte senzatia extraordinara atunci cand am intrat pe gazon, prin tunel, in ‘uralele’ unui stadion (desi inregistrate, senzatia a fost fantastica). Sau faptul ca am vazut si am stat pe aceleasi banchete pe care le folosesc Fabregas, van Persie si toti ceilalti ‘tunari’. Si de ce nu, conferinta de presa....
Ce am aflat despre tunari?! Multe. Ca e singura echipa din Anglia detinatoarea unui tofreu de
invincibilitate (in anii 90 a ruesit sa termine un campionat – 49 de meciuri – fara infarangere).
Ca, desi in loja principala, de o parte si de alta a intrarii sunt doua buchete de flori in culorile echipei, in ziua unui meci oficial aceastea se schimba, unul ramand in culorile echipei
gazda, iar celalalt in cele ale echipei vizitatoare, in semn de respect. Ca, in ziua jocului,
capitanul decide daca echipa va purta tricouri cu maneca lunga sau scurta. Sau faptul ca,
inaintea fiecarui meci oficial, toata echipa se reuneste in seara dinainte, stand impreuna la
acelasi hotel (chiar si la jocurile de ‘acasa’). Ca e singurul stadion din Anglia ce foloseste
lumina ‘solara’ artificiala pentru protejarea ierbii. Si altele cu care nu va mai plictisesc.
Cam asta a fost ziua de duminca. Cu precizarea ca m-am plimbat mult cu metroul,
descoperind in el un mijloc de transport extrem de eficient (desi nu stiu cat e de aglomerat in
timpul saptamanii). Iar statiile de metrou (desi nu noi), niste opere de arta ale inginerilor. Pe mai multe nivele, marea lor majoritate, dar extrem de simple in organizare (cred ca e imposibil de te pierzi, in toate punctele cheie sunt indicatoare legate de directia in care trebuie sa o iei). Metroul din Paris (singurul cu care am mai calatorit) poate sa ‘plece acasa’. :) Dar mai multe despre motivele mele in a spune ca Londra e mai frumoasa decat Parisul... in povestea legata de ziua de sambata.
Dar nu inchei inainte de micutul ‘moment publicitar’. Daca cumva ajungeti in Londra, puteti
sa stati cu incredere la The Bridge Hotel. E la 5-10 minute de mers de Waterloo Station, iar
de aici aveti access oriunde altundeva in Londra. Sau puteti trece Tamisa si sunteti in oras.
E aproape si de ‘London Eye’ (tot cam 10 minute). Si zona, desi la prima vedere nu pare, e o
zona extrem de linistita. Cel mai mare soc (pozitiv) a fost legat de caldura in camera. A fost
pentru prima data cand am dormit intr-un hotel cu geamul deschis. Iar restaurantul unde se
ia masa e cu specific iranian (patronii sunt iranieni), iar atmosfera dinauntru e foarte placuta
si confortabila. Cea de-a doua locatie pe care vreau sa o recomand e Restaurantul ASK, din
apropiere de Madam Tussaud. Desi poate pe dinafara te poate insela, localul de foarte fain
si se manaca extraordinar de bine (pana si lasagna e facuta 100% acolo, la fel si tiramisu), la
un pret acceptabil. Last but not least: flightcentre.co.uk – de unde poti sa iti iei bilete de avion pentru orice directie. Si, din cate mi s-a spus...se poate face rezervare de oriunde.
That’s all, folks. Revin cu povestea de sambata, London by bus.
Basingstoke, UK
Trei sapatamani si jumatate (nu, nu noua saptamani si jumatate, doar trei)!
Oau, ce repede au trecut.
De mult nu am mai vazut asa orasel linistit. Mic (e cam de dimensiunea Lugojului), tipic
englezesc (pana si casele noi sunt facute repectand arhitectura ‘clasica’) si extrem de verde.
Lasand deoparte curtea fiecarei case (nu am vazut nici o casa care sa nu aiba o curte plina
de verdeata in spate), e un oras plin de parcuri, cu extrem de multi copaci si iarba. Si cireasa
de pe tort, are un mall imens (senzatia era ca jumatate din oras lucreaza in mall).
Iar englezii… hmmm, m-au impresionat in cel mai placut mod cu putinta. Am realizat ca ideea
de gentleman e clar legata de aceasta natie. Extrem de politicosi, calmi si degajand clasa. Cu
tristete spun ca… noi mereu vom fi (in cel mai bun caz) niste domnisori, asa cum francezii vor
fi doar gentilomi si nemtii herr. Si poate cel mai surprinzator, extreme de calzi. Clar nu exista
comparatie intre ei si nemti (de exemplu) din punctul asta de vedere.
Ce mi-a placut iar foarte mult a fost faptul ca poti intalni cam toate natiile pamantului, toate
traind (cel putin din cate mi-am dat seama) in armonie. Pe langa indieni, care stiam ca sunt
intr-un numar extrem de mare, am intalnit cam toate natiile Europei. Si cel putin la prima
vedere am ajuns ca cred ca toti cei care vin aici au sansa lor. Ca, la acelasi nivel de pregatire
nu se va face diferenta in functie de locul din care vii. Poate e doar o senzatie, nu stiu. Dar
asta a fost impresia mea.
Si mi-a prins tare bine faptul ca am mers pe jos extrem de mult, distanta de la hotel la birou
fiind mica si astfel transportul cu masina nu a fost necesar. Bine, au niste reguli ciudate la
strazi: foarte rar intalnesti semne de circulatie – gen ‘cedeaza trecerea’, ‘stop’, etc; iar pentru
a trece pe partea celalta a unui sens giratoriu e nevoie sa faci ‘cativa pasi’, trecerea de
pietoni nu e propriu-zis in sensul giratoriu, iar pentru a trece strada, nu o poti face ‘la coltul
strazii’ fara a calca pe iarba, ci trebuie sa mergi pana la prima casa si acolo sa treci pe partea
cealalta. Si, daca mai era nevoie, mersul pe contrasens… (hahahaha… bancul ala cu ‘nu
unul circula pe contrasens, ci toti!’ sigur a avut ca model fie un englez pe continent fie un
continental in Anglia) – asta face trecutul strazii o aventura, caci mereu aveam tendinta de a
ma uita prima data in directia ‘gresita’.
Si poate cel mai important e ca am realizat in ce glob mic a trebuit sa traiesc timp de 9 ani.
Respectand niste reguli tampite si impuse, ce nu aveau nici cap, nici coada si ce nu erau
respectate decat de cei mici (sefii fiind mereu exclusi, desi ‘cica’ eram toti egali). Ingradindu-
ma, nelasandu-ma sa zbor, sa ma folosesc de tot ceea ce am si sunt si mai ales, sa am
incredere in mine. Un lucru excelent a fost ca am realizat ca imi lipsea asta (unul din motivele
pentru care am decis sa fac aceasta mutare), dar partea cea mai buna acum incepe sa
apara: cu fiecare zi ce trece ma simt tot mai stapan pe mine, capabil sa imi sustin parerile,
marindu-mi orizonturile si evoluand. Si poate mai presus de orice, simtindu-ma apeciat. Am
adunat in 4 luni aprecieri cat pentru 9 ani. Si aprecieri venite de la oameni avizati, cu enorm
de multa experienta si care prin pozitia lor nu ar fi fost obligati sa ‘lanseze’ aprecieri doar de
dragul de a o face. Dupa 4 luni ma pot lauda din nou ca fac ceea ce imi place. Si asta nu e
putin lucru.
Oau, ce repede au trecut.
De mult nu am mai vazut asa orasel linistit. Mic (e cam de dimensiunea Lugojului), tipic
englezesc (pana si casele noi sunt facute repectand arhitectura ‘clasica’) si extrem de verde.
Lasand deoparte curtea fiecarei case (nu am vazut nici o casa care sa nu aiba o curte plina
de verdeata in spate), e un oras plin de parcuri, cu extrem de multi copaci si iarba. Si cireasa
de pe tort, are un mall imens (senzatia era ca jumatate din oras lucreaza in mall).
Iar englezii… hmmm, m-au impresionat in cel mai placut mod cu putinta. Am realizat ca ideea
de gentleman e clar legata de aceasta natie. Extrem de politicosi, calmi si degajand clasa. Cu
tristete spun ca… noi mereu vom fi (in cel mai bun caz) niste domnisori, asa cum francezii vor
fi doar gentilomi si nemtii herr. Si poate cel mai surprinzator, extreme de calzi. Clar nu exista
comparatie intre ei si nemti (de exemplu) din punctul asta de vedere.
Ce mi-a placut iar foarte mult a fost faptul ca poti intalni cam toate natiile pamantului, toate
traind (cel putin din cate mi-am dat seama) in armonie. Pe langa indieni, care stiam ca sunt
intr-un numar extrem de mare, am intalnit cam toate natiile Europei. Si cel putin la prima
vedere am ajuns ca cred ca toti cei care vin aici au sansa lor. Ca, la acelasi nivel de pregatire
nu se va face diferenta in functie de locul din care vii. Poate e doar o senzatie, nu stiu. Dar
asta a fost impresia mea.
Si mi-a prins tare bine faptul ca am mers pe jos extrem de mult, distanta de la hotel la birou
fiind mica si astfel transportul cu masina nu a fost necesar. Bine, au niste reguli ciudate la
strazi: foarte rar intalnesti semne de circulatie – gen ‘cedeaza trecerea’, ‘stop’, etc; iar pentru
a trece pe partea celalta a unui sens giratoriu e nevoie sa faci ‘cativa pasi’, trecerea de
pietoni nu e propriu-zis in sensul giratoriu, iar pentru a trece strada, nu o poti face ‘la coltul
strazii’ fara a calca pe iarba, ci trebuie sa mergi pana la prima casa si acolo sa treci pe partea
cealalta. Si, daca mai era nevoie, mersul pe contrasens… (hahahaha… bancul ala cu ‘nu
unul circula pe contrasens, ci toti!’ sigur a avut ca model fie un englez pe continent fie un
continental in Anglia) – asta face trecutul strazii o aventura, caci mereu aveam tendinta de a
ma uita prima data in directia ‘gresita’.
Si poate cel mai important e ca am realizat in ce glob mic a trebuit sa traiesc timp de 9 ani.
Respectand niste reguli tampite si impuse, ce nu aveau nici cap, nici coada si ce nu erau
respectate decat de cei mici (sefii fiind mereu exclusi, desi ‘cica’ eram toti egali). Ingradindu-
ma, nelasandu-ma sa zbor, sa ma folosesc de tot ceea ce am si sunt si mai ales, sa am
incredere in mine. Un lucru excelent a fost ca am realizat ca imi lipsea asta (unul din motivele
pentru care am decis sa fac aceasta mutare), dar partea cea mai buna acum incepe sa
apara: cu fiecare zi ce trece ma simt tot mai stapan pe mine, capabil sa imi sustin parerile,
marindu-mi orizonturile si evoluand. Si poate mai presus de orice, simtindu-ma apeciat. Am
adunat in 4 luni aprecieri cat pentru 9 ani. Si aprecieri venite de la oameni avizati, cu enorm
de multa experienta si care prin pozitia lor nu ar fi fost obligati sa ‘lanseze’ aprecieri doar de
dragul de a o face. Dupa 4 luni ma pot lauda din nou ca fac ceea ce imi place. Si asta nu e
putin lucru.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)